Appearances / Apariții
Submitted for publishing in the ninth number of the Vianews magazine.
Trimis spre publicare în al nouălea număr al revistei Vianews.
The most important thing to understand as a writer is that you must bow before the unwritten page, at least that’s what my friend, Mr. Basil, used to tell me. After all, it is but the Universe itself, everything possible and impossible. The white sheet of paper, which was, in his notebooks, rather of a warm yellow, has it all. In it there is any combination of letters, words and phrases, the cure for any plague which could tear humanity, the cure for any melancholy which could tear a human and, simultaneously, its roots, of course… The ink stain which mercilessly dries on the page at the whim of the author destroys it, it robs it of its genius and condemns it to an existence much like our own.
According to his wife, Basil spent the majority of his day reciting about Eminescu and Blaga to some tots who knew nothing better than to attempt at each other’s integrity with precise throws of pens and pencils which cross the air at terrible speeds. After this living hell would finally end, he would go back home and engage in the weirdest submission to his aforementioned paper. With his spine curled around the desk it sat on, he would start to queue up countless prayers without start or end in a desperate attempt to glimpse at that beauty which is impossible to truly extract and admire. An eager eye could maybe have remarked the absence of any writing instruments from his desk. After all, what purpose would it even serve? It would’ve been outright blasphemy! I don’t think I need to add that his wife did not talk about this all with a great sense of delight, which I cannot really condemn.
Ah! But this unwritten page is truly the nothing and the all at the same time! It is the story of two young lovers (you could say Basil was leaving this page empty for a few decades, but maybe there is some truth in considering that silence is the greatest noise, in which case the writing would overflow), the mind of a student early into school. To hell with it! It’s life itself, just as a newly born child. And this was what Basil liked to ramble about as we went to quench our thirst. When ever I felt the need to intervene, as to amuse myself, I used to ask him why he doesn’t write exactly about this philosophy of the empty page. “To write is already the greatest sin, to write about writing, I don’t even want to think about that!”, he used to always respond, not thinking even for a moment. Not long after, we were back to what really mattered, discussing whatever game was being played on television.
What else even is there to say about Basil? I have to confess, his strange nature intrigues me. His mysterious personality maybe could be contained within only a few lines of this story. If you were to ask me, I’d bow before the ink stand rather than the paper. Whatever, I should be thankful to him because he pushed me to finally corrupt the paper and the ink. I forced them into a disguising union. I stole their genius and threw it into the cold void, where they are lost for good.
Mr. Basil
the 29th of May 2024
Cel mai important lucru pe care îl ai de înțeles ca scriitor este că trebuie să te închini în fața foii goale, cel puțin așa obișnuia să-mi spună domnul Busuioc. Dar cum să nu? Ea este Universul însuși, orice lucru posibil și imposibil. Foaia albă, care era în caietele sale mai degrabă de un gălbui blând, le are pe toate. În ea există orice combinație de litere, cuvinte propoziții și enunțuri, leacul pentru orice boală ce ar putea ține omenirea între gheare, leacul pentru orice melancolie ce ține omul între gheare și, totodată, sămânța acesteia, desigur, desigur… Pata de cerneală a scriitorului care se usucă nemilos o contaminează, o distruge, îi fură geniul și o condamnă la o existență de rang uman.
Din câte îmi povestea soția sa, Busuioc își petrecea majoritatea zilei vorbindu-le despre Eminescu și Blaga unor prichindei care se scobeau în nas și se puneau la punct unii pe alții prin aruncături precise de pixuri și penare care străpung aerul în mari viteze. După ce acest obiectiv calvar se încheia, venea în sfârșit acasă, unde făcea cea mai bizară plecăciune în fața foii mai sus menționate. Ea se afla pe birou, iar el pe scaun. Spinarea i se încovoia asupra ei, ochii i se fixau pe acea frumusețe imposibil de extras și admirat, iar mintea îi înșira nenumărate neîncepute și nesfârșite rugăciuni timp de câteva ore. O minte ageră poate ar fi putut remarca pe acel birou curioasa absență a stiloului sau a oricărui alt instrument de scris. La ce bun? Oricum, ar fi fost un sacrilegiu! Nici nu simt nevoia să mai precizez că nevasta nu le povestea pe toate acestea cu un prea mare entuziasm, ci mai degrabă cu o meschinătate pe care o înțeleg în totalitate.
Ah! Dar foaia goală este într-adevăr nimicul și totul în același timp! Ea este povestea de dragoste a doi tineri (ei bine, el tot lăsa foaia asta goală de câteva decenii, dacă nu considerăm tăcerea a fi cea mai zgomotoasă comunicare, caz în care foaia ar da pe afară), mintea unui elev abia intrat în școală. La naiba! Este însăși viața, sub forma nou-născutului. Și cam asta îmi tot zicea Busuioc, când ieșeam împreună să ne stingem setea. Când îmi venea și mie să intervin așa, ca să mă mai distrez, îl întrebam de ce nu contaminează foaia cu filosofia asta a foii goale. A scrie este deja cel mai mare păcat, a scrie despre a scrie, așa ceva nici nu vreau să îmi imaginez! răspundea el, nestând aproape deloc pe gânduri. Atunci ciocneam paharele și începeam să discutăm despre lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi meciul care se juca la televizor.
Eu, eu ce să vă spun despre domnul Busuioc? Nu pot decât să mărturisesc faptul că natura sa stranie mă intrigă tare. Tot această personalitate misterioasă ar putea fi cuprinsă poate în doar câteva rânduri ale acestei povestiri. Dacă m-ați întreba pe mine, eu m-aș închina mai degrabă în fața călimării decât în fața foii. În fine, s-ar cuveni să-i mulțumesc, căci datorită lui am reușit în sfârșit să contaminez hârtia și cerneala, forțându-le într-o uniune ridicolă. Le-am furat geniul, iar acesta s-a pierdut undeva prin neant definitiv.
Dl. Busuioc
29 mai 2024
Leave a Reply