Omul, abstractul și caleidoscopul / Man, the Abstract and the Kaleidoscope

In this text:
The word “god” is entirely separate from any kind of usual “divine” entity. Its meaning has, for example, nothing to do with anything similar to the Christian God, as it’s intended to refer to some kind of being capable of looking at the Universe from outside, in the same way that you or I would look at an ant farm sitting on the window sill, but which has no real knowledge of “right” or “wrong” and which doesn’t necessarily have the capability to intervine.

How many minds dissolve moment by moment, day by day, in thoughts without purpose or scope? For man, abstract is such as a vice, it is the outrageous belief that him who wrote the legend of Icarus was wrong in his reason, as if he was not speaking from his own experience. The stars thundered to man when they made instilled in him philosophy and mathematics, they laughed in his face as they gave him wings of wax knowing all too well that they would end molten as he tried to touch them back. In his nature it’s written, as all vices go, one taste is never an experience for temperance, but an utterly evil opener for an ungodly appetite.

All life which was ever brought upon the world had purpose little more complex than survival. Any animal does any action that will grant it to crawl the Earth for another day or two. As the inner workings of any technology are irrelevant to those who want to use it, why should any being encompass the world within its reason? A deep understanding of the Univers in which it is will never bring it any advantage, so why should it gain it? Its eyes will push unnecessary details aside, its mind will be a kaleidoscope which distorts all around by removing useless complexity. Well defined shapes disappear, a wide range of colors without shapes catches vigor, an incredible spectacle. It is through these colors that life slips and flows. What is man if not an animal? We like to sing our own praises in disgust to the other creatures we know. And still, what is everything that makes us “different” if not nuances of the kaleidoscope, the beauty which we all celebrate is almost ridiculous in the context of what is actually around us. Life does not know, because it does not need to know. A flash of love or an moment of happiness, what are they if not the works of millions of years which striven to make us as long lasting as possible. Why should we be special? Why should we be the only ones who look towards the stars, as if expecting something from them? Somewhere, beyond the Universe in which we are, there sit round a table some beings, some gods, for which it is all trivial. They look at the world from outside its walls. Is it them whom we are trying to fly to? Is it them who mixed with life, birthing a horrible sufferance such as that of Tantalus? Man is the horrendous half breed of life and god, the raw and blind anger which revolts against the kaleidoscope, which he tries without end to destroy. Bread and water were given to him by the skies to know but never taste. What can he accomplish as such without ripping himself from anything that could mean life, temptation, happiness or melancholy, to give up and melt himself into a pool of thoughts for nothing but the simple chance of tasting the nature of such a godly being. Even then, what could he find about the locked chest his in, looking it from its insides?

Abstract thought is, ultimately, what makes man from animal. Through our ability of disregarding what’s directly in front, of destroying the way in which nature taught us to reason and of building through pain an unpolished image which can capture barley anything of the Universe, we proud ourselves in the fact that we are either fallen from the stars, or brought just a bit closer to them. Our wings of wax make us humans, but even more than they do, our destiny to burn them does.

În acest text:
Cuvântul „zeu” este separat total de orice fel de entitate „divină” convențională. Sensul lui nu se aseamănă în niciun fel cu, de exemplu, Dumnezeul creștin, termenul referindu-se în această lucrare la o ființă capabilă de a privi Universul din exterior, așa cum eu ori tu am putea privi o fermă de furnici de pe pervaz, dar care nu are neapărat cunoștință de „bine” sau „rău” și care nu are în mod necesar posibilitatea de a interveni.

Câte minți se dizolvă oare, clipă de clipă, zi de zi, în gând fără de rost sau obiect? Pentru om, abstractul este un viciu, este credința nebună că cel care a scris legenda lui Icar s-a înșelat amarnic, de parcă nu ar fi vorbit din proprie experiență. Stelele au tunat asupra omului când l-au făcut filozof și matematician, i-au dăruit în batjocură aripi de ceară știind prea bine că va sfârși arzându-le încercând să se le atingă, căci, după natura tuturor viciilor, primul gust nu este niciodată o experiență de cumpătare, ci un deschizător de apetit infernal.

Toată viața ce a născut vreodată are scopuri cu puțin mai complexe decât pura supraviețuire. Fiece animal face orice acțiune îi sta în putință pentru a mai mișuna lumea încă o zi sau două, vânând, mâncând și stingându-și setea. Omul nu trebuie să cunoască mecanismele prin care tehnologia de care este înconjurat funcționează pentru a o pune în uz, deci de ce ar trebui orice vietate să cuprindă lumea cu mintea? O cunoaștere aprofundată a Universului în care se află nu îi va aduce niciodată niciun avantaj, deci de ce ar trebui să capete una? Ochii-i nesocotesc detaliile ce nu-i sunt de trebuință, mintea-i este un caleidoscop ce distorsionează împrejurările prin înlăturarea complexității inutile. Formele bine definite se pierd, în schimb ia amploare o gamă de culori vagi, un spectacol nemaipomenit. Prin aceste culori se întâmplă viața, simplă, niciodată mai complexă decât trebuie să fie. Ce este omul dacă nu un animal? Ne place să ne dezicem cu scârbă de celelalte creaturi pe care le cunoaștem. Și totuși, toate emoțiile noastre nu sunt decât nuanțele caleidoscopului, frumusețea conștiinței pe care o ridicăm în slăvi este aproape ridicolă în contextul lumii adevărate. Viața nu știe, pentru că nu trebuie să știe. O străfulgerare de dragoste, un episod de fericire, ce sunt ele dacă nu rezultatele muncii de milioane de ani pe care evoluția și legile pe care nu le înțelegem au făcut-o pentru a ne asigura cât mai longevivi cu putință. Ori suntem noi cu adevărat speciali? De ce suntem noi singurii care privesc către stele, așteptând parcă ceva dinspre ele? Undeva acolo, dincolo de Universul în care suntem, stau la masă niște ființe, niște zeii, pentru care totul este trivial. Ei privesc lumea din exterior. Spre ei încercăm oare să ne luam zborul? Ei sunt oare cei care s-au amestecat cu viața, născând un chin de Tantal de-a dreptul oribil? Omul este o corcitura hidoasă a zeului cu animalul, este furia oarbă și răzvrătirea împotriva caleidoscopului, pe care încearcă necontenit să îl distrugă. Roadele și apa i-au fost puse în față de boltă numai cât să le cunoască existența, căci ce altceva? Ce poate omul realiza fără a se rupe de orice înseamnă viață, a renunța la orice tentație, la orice fericire sau tristețe, a renunța la mulțime prin a-și topi individ cu individ într-un maldăre de gânduri pentru simpla șansă de a veni aproape de natura unui astfel de zeu. Chiar și atunci, ce poate spune el despre cufărul în care este încuiat privindu-l doar din interior?

Gândirea abstractă este, până la urmă, ceea ce face omul față de animal. Prin faptul că noi putem renunța la ceea ce pare că ne stă direct în față, că putem dărma felul în care natura ne-a învățat să privim lumea și construi prin chin o imagine nefinisată care ne ajută să o înțelegem măcar puțin mai mult, ne mândrim cu faptul că am fost ori căzuți din stele, ori ridicați până mai aproape ele. Aripile noastre de ceară ne fac oameni, dar și mai mult ne definește destinul nostru de a le arde.

Omul, abstractul și caleidoscopul
21 august 2024